Lies, lies... lies

Traim intr-o societate unde minciuna este baza multor lucruri care ne inconjoara.

Mintim... mintim cu nerusinare, mintim de ingeata apele... Fiecare dintre noi minte. Toate pedepsele, sfaturile date de parinti au fost in zadar pentru ca in mod inevitabil mintim. Dar cum am fi putut ca si noi in final sa ajungem sa mintim daca nu am fi fost crescuti cu minciunile? Am fost mintiti in legatura cu existenta unor fiinte care fac lumea mai buna, de care pe buna dreptate am avea nevoie. Dar crestem si vraja se rupe... descoperim adevarul. Adevarul e o lectie mult mai dura decat credem. Oare ce se petrece in sufletul unei fetite cand descopera ca zanele in care a crezut cu atata ardoare, zanele carora vroia sa le semene, nu mai exista. Exista atatea motive pentru care mintim. Pentru ca vrem ca parintii sa nu afle ca am chiulit astazi, pentru ca vrem sa ajutam un prieten care a facut o prostie... sau pur si simplu pentru ca suna mai frumos. Da, adevarul e urat in general... adevarul doare uneori, adevarul e dezamgitor, dar minciuna care face realitatea mai usor de suportat: e mult mai atragator, e o cale mai usoara, mai simpla. Intradevar nu reprezinta intotdeauna calea cea buna, dar nu este neaparat calea "gresita".

De fapt cand mintim, creem o lume mai buna decat realitatea,o lume a noastra. Daca realitatea ar fi in concordanta cu ceea ce vrem noi, nu am mai minti, nu?
Dar dupa o minciuna...aflarea adevarului este mult mai grea decat ar fi fost fara minciuna. Si daca minciuna a fost spusa cu intentii bune? Defapt avem puterea sa alegem, sa algem cum sa folosim adevarul sau minciuna, ca arme sau ca simple constatari cu privire la lumea in care traim. Dar totusi oare o lume lipsita complet de minciuni ar fi neaparat una mai buna?